"Indiferent ce se întâmplă, o călătorie îţi oferă întotdeauna o poveste de spus."

Cel mai mare ghetou din Ungaria – cu excepţia celui din Budapesta – a fost cel din Oradea. De fapt, în acest oraş erau două ghetouri: unul pentru evreii din localitate, ce cuprindea 27.000 de persoane, aflat în apropierea Marii sinagogi ortodoxe şi a Pieţei Mari; celălalt, pentru cei aproape 8.000 de evrei aduşi din multele comunităţi rurale ale următoarelor douăsprezece districte: Aleşd, Berettyóújfalu (azi, în Ungaria), Biharkeresztes (azi, în Ungaria), Cefa, Derecske (azi, în Ungaria), Marghita, Oradea, Săcueni, Sălard, Salonta Mare, Sárrét (azi, în Ungaria) şi Valea lui Mihai. Mulţi dintre evreii acestor comunităţi au fost concentraţi în şi în jurul depozitului de lemne Mezey.35

Ghetoul din Oradea era extraordinar de suprapopulat. Evreii din oraş, care constituiau aproape 30 la sută din populaţia localităţii, au fost înghesuiţi pe o suprafaţă care putea adăposti doar a cinsprezecea parte, şi nu a cincea parte din populaţia oraşului. Densitatea era atât de mare încât 14-15 evrei împărţeau o singură cameră. Ca toate celelalte ghetouri, cel din Oradea suferea de pe urma lipsei de alimente; au existat, de asemenea, victime ale măsurilor punitive practicate de o administraţie locală deosebit de sălbatică; adeseori, conducerea antisemită a oraşului întrerupea electricitatea şi apa în ghetou. Mai mult, sub comanda locotenent-colonelului Jenö Péterffy, jandarmii au fost deosebit de sadici la “monetăria” locală, care se afla în Fabrica de bere Dréher, în imediata vecinătate a ghetoului. În interior, ghetoul era administrat de un Consiliu Evreiesc, condus de Sándor Leitner, liderul comunităţii evreilor ortodocşi. Deportarea evreilor a început cu “evacuarea” celor concentraţi în depozitul de lemne Mezey, la 23 mai. Aceasta a fost urmată, la 28 mai, de primul transport care a avut loc chiar din oraş. Ultimul transport a părăsit Oradea la 27 iunie.