"Indiferent ce se întâmplă, o călătorie îţi oferă întotdeauna o poveste de spus."

EXPOZIȚII

Vă așteptăm într-o incursiune despre fosta comunitate de evrei din Transilvania, comunitate din care nu a mai rămas decât amintirile, din cauza deportărilor în lagărele naziste de exterminare

MAI MULT... TUR 3D

PROIECTE

În timpul comunismului, istoria oficială din România a susținut că germanii au fost responsabilii principali ai Holocaustului, ignorând astfel rolul Guvernului Român în deporta

MAI MULT... ETERNAL ECHOES
Program de vizitare

Luni – Închis, Marți-Vineri 9,00 – 17,00 sau la cerere Sâmbătă și Duminică – contact telefonic! * În sărbătorile religioase iudaice sau în zilele libere legale – muzeul este închis!

Adresa

Loc. Șimleu Silvaniei, Piața 1 Mai, Nr: 6,
Județul Sălaj, Tel: 0744 630 536 E-mail: muzeul.holocaustului@gmail.com

Programare vizită

Pentru vizite cu grupuri organizate este recomandată programarea cu cel puțin 3 zile înainte. Vizita va fi confirmată prin telefon sau e-mail. Vă așteptăm!

Tur virtual

MEMORIA UNEI COMUNITĂȚI DISPĂRUTE - Evreii din Sălaj

Memoria unei comunități (2)
Memoria unei comunități (2)
Memoria unei comunități (3)
Memoria unei comunități (1)
Memoria unei comunități (2)
Memoria unei comunități (2)
Memoria unei comunități (3)
Memoria unei comunități (1)

Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord de la Șimleu Silvaniei condamnă ferm atacurile teroriste ale grupării Hamas în Israel și deplânge pierderea de vieți omenești nevinovate. Terorismul reprezintă arma celor slabi și needucați, care încearcă să se facă auziți prin astfel de refulări. Instituția muzeului din Șimleu Silvaniei este alături de Statul Israel și prin fiecare activitate organizată în următoarea perioadă va face referire la istoria, tradiția și importanța cunoașterii aspectelor legate de neamul evreiesc secular.
În contextul Zilei Naționale a Holocaustului în România, Muzeul își propune organizarea mai multor activități de comemorare, educare și conștientizare a subiectului Holocaustului în rândul generațiilor actuale printr-o serie de evenimente educaționale care se vor desfășura începând din 9 octombrie (desemnată de Guvernul României în 2004 ca fiind Ziua Națională a Holocaustului) și până în 23 octombrie, când va fi dedicată o zi întreagă activităților de cunoaștere a istoriei unei comunități dispărute: Evreii din Sălaj.

Vezi mai mult…

Muzeul Holocaustului se află pe lista câștigătorilor unui grant european cofinanțat de Uniunea Europeană prin Asociația Europeană pentru Conservarea și Promovarea Culturii și Patrimoniului Evreiesc (AEPJ) sub patronajul UNESCO și cu sprijinul Fundației Tarbut din România. Ziua de 23 octombrie va fi dedicată cunoașterii istoriei comunității evreiești, dar și diverselor activități de vizitare e expoziției muzeului, discuții cu cercetători, activități interactive pentru tineri și adulți, expuneri ale platformelor educaționale dezvoltate de muzeu și proiecții de film documentar. Evenimentul se va încheia cu un concert extraordinar de muzică Klezmer în interiorul muzeului.
Recent predarea materiei Istoria Evreilor. Holocaustul a devenit obligatorie pentru toți elevii din clasa a XI-a indiferent de profil. Conștientizarea utilizării de către cadrele didactice și a elevilor a unor instrumente interactive pentru predarea tematicii Holocaustului poate să le ușureze predarea și învățarea terminologiei specifice. În acest sens propunerea Muzeului Memorial al Holocaustului este utilizarea platformei create în acest scop: www.eternalechoes.org

 

Sinagoga din Șimleu Silvaniei

Sinagoga a fost construită în anul 1876 și dată în folosință în anul 1881. În prezent este transformată în primul Muzeu Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord. Inaugurarea muzeului a avut loc în 11 septembrie 2005, în prezența oficialităților, a misiunilor diplomatice ale statului Israel, SUA, Ungaria, Germania, cât și a unui public numeros format din comunitatea locală din Șimleu Silvaniei, evrei veniți din întreaga lume, tineri studenți și mulți alți participanți.
În luna mai a anului 1944 populația evreiască din Sălaj a fost dusă în ghetoul Cehei de lângă localitatea Șimleu Silvaniei, urmând ca la finalul lunii mai, începutul lunii iunie ale aceluiași an, cei 8500 de evrei să fie urcați in vagoane de animale și deportați în lagărul de exterminare nazist Auschwitz-Birkenau. Aceeași soartă au avut-o și cei peste 150.000 de evrei din Transilvania de Nord deportați în lagărele de concentrare și exterminare naziste. Puținii supraviețuitori ai Holocaustului care s-au întors în locurile din care au fost deportați, au reușit șă reconstruiască parțial viața comunitară evreiască și să ”reînvie” o parte din lăcașurile de cult. Regimul comunist nu a fost mai tolerant, confiscându-le în mare parte proprietățile și naționalizând clădirile Sinagogilor, școlilor și a altor proprietăți evreiești. În perioada 1960 - 1970 regimul comunist a beneficiat substanțial din punct de vedere financiar, în urma permisiunii de a părăsi țara, pentru majoritatea familiilor de evrei. Exodul membrilor comunității evreilor din Sălaj a dus la abandonarea Sinagogilor și a bunurilor deținute de aceștia.
Sinagoga din Șimleu Silvaniei, abandonată, a fost transformată într-un depozit de materiale de construcții timp de 10 ani. Ulterior a fost dată în comodat și transformată în depozit de alimente. Începând cu anul 1990 a fost complet abandonată, iar neglijența autorităților au transformat-o într-o ruină.
Un nou capitol a început pentru clădirea Sinagogii în anul 2004, atunci când un arhitect student din New York, Aadam Wapniak, la invitația Mihaelei Gross a văzut starea Sinagogii din Șimleu și s-a hotărât ca lucrarea lui de licență să fie refacerea planului arhitectural al Sinagogii din Șimleu Silvaniei.

Ultimele activități

In memoriam Stefania Hecht
IN MEMORIAM STEFANIA HECHT Stefania Hecht s-a născut în 1928 la Șomcuta Mare, județul Satu Mare (azi județul Maramureș), România.
Muzeul Holocaustului de la Șimleu va folosi „viitorul” pentru a prezenta trecutul. #IHRD
Muzeul Holocaustului de la Șimleu va folosi „viitorul” pentru a prezenta trecutul. #IHRD Cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a
Eu sunt Israel!!!
Eu sunt Israel!!! Eveniment de solidaritate cu Statul Israel la Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord și lecție de istorie
Vezi mai multe...

Viața comunității evreiești din Muncaci în anul 1933

”Ghetou este un cartier al unui oraș în care locuiește o populație de o anumită rasă, naționalitate sau religie, ca urmare a unei politici de discriminare.”

Ghetoul din Cluj a fost unul dintre cele mai mari din Transilvania de Nord. Ca şi în alte zone ale regiunii, ghetoizarea, care a început la 3 mai 1944, a fost precedată de un anunţ lipit în întreg oraşul cu o zi înainte. Semnat de Lajos Hollóssy-Kuthy, adjunctul şefului poliţiei, textul anunţului a fost publicat şi în presa locală, la 3 mai. Evreii din Cluj şi din comunităţile judeţului Cluj au fost concentraţi într-un ghetou stabilit la cărămidăria Iris, în partea de nord a oraşului. Chestiunile specifice ale operaţiunii de concentrare au fost puse la punct la o întâlnire din data de 2 mai, sub conducerea lui László Vásárhelyi, primarul oraşului, László Urbán, şeful poliţiei şi a colonelului de jandarmi Paksy-Kiss. Întrunirea, la care au participat aproape 150 de oficiali ai municipalităţii însărcinaţi cu operaţiunea de adunare, s-a ocupat de detaliile procesului de ghetoizare, aşa cum a fost configurat în decret şi la conferinţa lui László Endre, ţinută la Satu Mare la 26 aprilie.

Oficialii maghiari din Cluj au primit asistenţă de specialitate pentru atacul împotriva evreilor de la SS-Hauptsturmführer Strohschneider, comandantul local al serviciilor germane de securitate. Ghetoizarea s-a făcut în ritm rapid. La 10 mai, populaţia ghetoului ajunsese la 12.000 de persoane. În momentul său de vârf, chiar înainte de deportare, cuprinzându-i atunci şi pe evreii transferaţi din ghetoul de la Gherla, populaţia ghetoului din Cluj era de 18.000 de persoane.

Alături de ofiţerii menţionaţi mai sus, următorii oficiali au fost şi ei implicaţi masiv în ghetoizarea evreilor: József Forgács, secretarul general al judeţului Cluj, reprezentându-l pe adjunctul prefectului; Lajos Hollóssy-Kuthy, adjunctul şefului poliţiei; Géza Papp, un ofiţer de poliţie de rang înalt; Kázmér Taar, un angajat cu rang înalt al biroului primarului. Comanda generală a procesului de ghetoizare în judeţul Cluj, cu excepţia oraşului Cluj, a aparţinut lui Ferenc Szász, adjunctul prefectului judeţului Cluj, şi lui József Székely, primarul oraşului Huedin. Evreii din diferitele oraşe şi sate ale judeţului au fost mai întâi concentraţi în localităţile lor, de obicei în sinagogă sau în instituţia evreiască adiacentă. După o scurtă perioadă de timp şi o primă rundă de exproprieri, ei au fost transferaţi în ghetoul din Cluj.

Printre cei transferaţi în ghetoul din Cluj se aflau evrei din multe comunităţi din districtele Borşa, Cluj, Hida, Huedin şi Nadasdia.20 După comunitatea evreiască a Clujului, de departe cele mai mari comunităţi aduse la cărămidăria Iris au fost cele din Huedin şi Gherla. Evreii din Huedin au fost adunaţi sub comanda şi supravegherea lui József Székely, Pál Boldizsár, ofiţerul responsabil cu aprovizionarea în oraş, József Orosz, şeful poliţiei şi a ofiţerilor de poliţie şi detectivilor Ferenc Menyhért, András Szentkúti, András Lakatos şi Sándor Ojtózi.

Cărămidăria ghetou din Gherla cuprindea aproape 1.600 de evrei. Dintre aceştia, circa 400 erau originari chiar din oraş; alţii au fost aduşi din comunităţile vecine în districtul Gherla.21 Transferul acestor evrei în ghetoul din Cluj s-a făcut sub comanda lui Lajos Tamási, primarul Gherlei, şi a lui Ernö Berecki şi András Iványi, ofiţeri comandanţi ai poliţiei din oraş.

Ghetoul din Cluj s-a aflat sub comanda directă a lui László Urbán. Administraţia internă a ghetoului a fost încredinţată Consiliului Evreiesc, format din liderii tradiţionali ai comunităţii evreieşti locale. Acesta era condus de József Fischer, şeful comunităţii Neologice a oraşului, şi îi includea pe rabinul Akiba Glasner, József Fenichel, Gyula Klein, Ernö Marton, redactorul-şef al publicaţiei Új Kelet („Estul Nou”), Zsigmond Léb şi rabinul Mózes Weinberger (ulterior, Carmilly-Weinberger). Secretar general era József Moskovits, şi secretarul Dezsö Hermann. József Fischer avea reputaţia de a fi unul dintre liderii evrei locali care erau complet informaţi asupra realităţilor programului nazist al Soluţiei Finale. El şi familia sa s-au aflat printre cei 388 de evrei luaţi din ghetoul din Cluj şi duşi la Budapesta – şi, eventual, spre libertate – la 10 iunie 1944, ca parte a controversatei înţelegeri a lui Kasztner cu SS-ul.22

Ghetoul a fost evacuat în şase transporturi, primul dintre acestea fiind executat la 25 mai, iar ultimul la 9 iunie.

Ghetoul din Dej a cuprins cea mai mare parte a evreilor din judeţul Someş. Sub conducerea administrativă a prefectului Béla Bethlen, judeţul a fost reprezentat la conferinţa de la 26 aprilie cu László Endre, la Satu Mare, de: János Schilling, adjunctul de prefect; Jenö Veress, primarul Dejului; Lajos Tamási, primarul Gherlei; Gyula Sárosi, şeful poliţiei din Dej; Ernö Berecki, şeful poliţiei din Gherla, şi Pál Antalffy, comandatul jandarmeriei din Someş. Obiectivele şi deciziile acestei conferinţe au fost comunicate ofiţerilor şefi ai serviciului civil, jandarmeriei şi poliţiei din judeţ la o întâlnire specială convocată şi condusă de János Schilling la 30 aprilie. Ca şi în alte părţi, acţiunea de ghetoizare a început la 3 mai. Adunarea evreilor din judeţ s-a făcut sub conducerea lui Pál Antalffy. Ghetoul din Dej s-a aflat printre cele mai mizere din Transilvania de Nord. La insistenţa oficialilor locali virulent antisemiţi, acesta a fost stabilit într-o pădure – aşa-numita „Bungur” – situată la aproximativ două mile de oraş. În momentul de vârf, ghetoul cuprindea 7.800 de evrei, inclusiv cei 3.700 de evrei din oraş. Alţii au fost aduşi din comunităţile rurale ale judeţului Someş, mulţi dintre ei fiind adunaţi, iniţial, în reşedinţele de district de la Beclean, Chiochiş, Dej, Gherla, Ileanda şi Lăpuş.24 Cei mai norocoşi dintre locuitorii ghetoului se adăposteau în barăci improvizate, ceilalţi fie în corturi făcute manual, fie trăiau sub cerul liber. Înainte de transferul către „Bungur”, evreii din Dej au fost concentraţi în trei centre din interiorul oraşului, unde au fost supuşi la percheziţii corporale pentru a li se lua obiectele de valoare.

Ghetoul, încercuit cu sârmă ghimpată, era păzit de poliţia locală, ajutată de o unitate specială formată din 40 de jandarmi, adusă de la Zalău. Comanda supremă a ghetoului se afla în mâinile lui Takáts, un “agent guvernamental”. Administraţia internă a ghetoului a fost încredinţată Consiliului Evreiesc, compus din liderii respectaţi ai comunităţii locale. Consiliul îi includea pe Lázár Albert (preşedinte), Ferenc Ordentlich, Samu Weinberger, Manó Weinberger şi Andor Agai. Dr. Oszkar Engelberg era medicul şef al ghetoului, iar Zoltán Singer era reprezentantul economic responsabil cu aprovizionarea.

Condiţiile sanitare din ghetou erau deplorabile, ca şi serviciile de bază şi aprovizionarea. Această situaţie s-a datorat în mare măsură, relei voinţe a lui Jenö Veress, primarul Dejului, şi a doctorului Zsigmond Lehnár, medicul şef. Echipele de anchetatori care căutau bunuri de valoare au fost la fel de crude la Dej ca şi în alte părţi. Printre cei implicaţi în astfel de anchete au fost József Fekete, József Gecse, Maria Fekete, Jenö Takács, József Lakadár şi ofiţerii de poliţie Albert (Béla) Garamvolgyi, János Somorlyai, János Kassai şi Miklós Désaknai.

Ghetoul a fost lichidat între 28 mai şi 8 iunie, din el fiind deportaţi 7.674 de evrei, în trei transporturi. Câţiva evrei au reuşit să scape din ghetou. Printre aceştia s-a aflat rabinul József Paneth din Ileanda Mare, care, împreună cu nouă membri ai familiei sale, se pare că a reuşit să ajungă în siguranţă în România.

Ghetoizarea evreilor din judeţul Sălaj s-a făcut sub comanda şi supravegherea oficialilor care au participat la conferinţa de la Satu Mare din 26 aprilie: András Gazda, adjunctul prefectului judeţului; János Sréter, primarul Zalăului; József Udvari, primarul Şimleului Silvaniei; locotenent-colonel György Mariska, comandantul unităţii de jandarmi a judeţului; Ferenc Elekes, şeful poliţiei din Zalău; István Pethes, şeful poliţiei din Şimleul Silvaniei. Baronul János Jósika, prefectul judeţului Zalău, a demisionat imediat ce a fost informat de András Gazda despre deciziile luate la conferinţa din 26 aprilie. El a fost unul dintre puţinii oficiali unguri care au îndrăznit să ia o poziţie publică împotriva acţiunilor antievreieşti, considerându-le atât imorale, cât şi ilegale. Succesorul său, László Szlávi, un împuternicit al guvernului Sztójay, nu a avut asemenea scrupule şi a cooperat deplin la implementarea măsurilor antievreieşti.

La scurtă vreme după reîntoarcerea de la Satu Mare, s-au organizat consultări la biroul prefectului cu Béla Sámi, responsabilul şef al judeţului, doctorii Suchi şi Ferenc Molnár, şefii sectorului de sănătate din judeţul Sălaj şi, respectiv, din Şimleu Silvaniei, László Krasznai, conducătorul districtului Şimleu Silvaniei, şi István Kemecsey de la departamentul serviciilor tehnice din Şimleul Silvaniei, cu scopul de a se stabili o locaţie pentru ghetou.

Adunarea evreilor din Şimleu Silvaniei s-a făcut sub comanda directă a lui István Pethes; în Zalău, sub conducerea lui Ferenc Elekes, iar în alte părţi ale judeţului sub direcţia lui András Gazda şi sub conducerea nemijlocită a locotenent-colonelului György Mariska. Printre comunităţile mai mari care au fost afectate s-au aflat cele din Tăşnad şi Crasna.

Evreii din judeţul Sălaj au fost concentraţi în cărămidăria Klein din Cehei, într-o zonă mlăştinoasă şi noroioasă, la aproximativ trei mile distanţă de Şimleu Silvaniei. La momentul de vârf, ghetoul adăpostea aproape 8.500 de evrei.26 Printre aceştia se aflau evreii din comunităţile din districtele Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei, Supuru de Jos, Tăşnad şi Zalău.27 Deoarece adăposturile construite din cărămizi erau în număr limitat, mulţi locuitori ai ghetoului erau obligaţi să trăiască sub cerul liber. Ghetoul era păzit de o unitate specială de jandarmi de la Budapesta şi era condus de Krasznai, unul dintre cei mai cruzi comandanţi de ghetou din Ungaria.

Drept rezultat al torturilor, hranei necorespunzătoare şi aprovizionării total inadecvate cu apă a ghetoului, evreii din judeţul Sălaj au ajuns la Auschwitz într-o stare foarte proastă, ceea ce a făcut ca un procent neobişnuit de mare să fie selectaţi pentru gazare imediat după sosirea în lagăr. Deportările de la Cehei au avut loc între 31 mai şi 6 iunie, în trei

Datorită relativ importantei concentrări a evreilor în judeţul Satu Mare, autorităţile maghiare au înfiinţat două ghetouri în judeţ: unul în oraşul Satu Mare, altul la Baia Mare. La început, Carei a fost de asemenea folosit drept centru de concentrare pentru evreii care locuiau acolo şi în comunităţile învecinate. Totuşi, după o scurtă perioadă, evreii din ghetoul de la Carei, care era condus de un Consiliu Evreiesc compus din István Antal, Jenö Pfefferman, Ernö Deutsch şi Lajos Jakobovics, au fost transferaţi în ghetoul din Satu Mare.29

Reprezentanţii judeţului la conferinţa de la Satu Mare, din 26 aprilie, au fost László Csóka, primarul oraşului Satu Mare; Endre Boér, adjunctul prefectului judeţului; Zoltán Rogozi Papp, adjunctul primarului din oraşul Satu Mare; Ernö Pirkler, secretarul general al oraşului, reprezentanţi ai poliţiei şi jandarmeriei. Comisiile pentru arestarea evreilor din Satu Mare şi din împrejurimi au fost stabilite la o întrunire ţinută la scurt timp după conferinţă. Aceasta a fost prezidată de László Csóka şi au participat la ea reprezentanţi ai poliţiei şi jandarmeriei, inclusiv Károly Csegezi, Bela Sárközi şi Jenö Nagy, din partea Poliţiei, şi N. Deményi, din partea jandarmeriei. Membri ai consiliilor financiare şi educaţionale ale oraşului au luat parte şi ei la lucrările comisiei. Ghetoizarea în Satu Mare s-a făcut cu cooperarea lui László Csóka; în restul judeţului, evreii au fost adunaţi sub comanda administrativă a lui Endre Boér.

În momentul său de vîrf, ghetoul din Satu Mare a adăpostit aproximativ 18.000 de evrei. Ei fuseseră adunaţi din următoarele unsprezece districte ale judeţului: Ardud, Baia Mare, Carei, Copalnic Mănăştur, Csenger (azi, în Ungaria), Fehérgyarmat (azi în Ungaria), Mátészalka (azi în Ungaria), Oraşu Nou, Satu Mare, Şomcuta Mare şi Seini.30 Comandantul ghetoului era Béla Sárközi, ofiţerul de poliţie responsabil de ramura locală a Oficiului Naţional Central pentru Controlul Străinilor (Külfőldieket Ellenörzö Országos Központi Hatóság – KEOKH). Consiliul Evreiesc era condus de Zoltán Schwartz şi îi includea pe Samuel Rosenberg, liderul comunităţii evreieşti, Singer, Lajos Vinkler şi József Borgida, cu toţii şefi foarte respectaţi ai comunităţii evreieşti din Satu Mare.

Percheziţiile pentru descoperirea bunurilor de valoare au fost făcute cu cruzimea obişnuită de Sárközi, Csegezi şi Deményi. Eficienţa lor a fost sporită de prezenţa unei unităţi speciale formate din 50 de jandarmi din împrejurimile localităţii Mérk.

Ghetoul a fost lichidat prin deportarea evreilor în cursul a şase transporturi, între 19 mai şi 1 iunie.

Ghetoizarea evreilor din Baia Mare şi ai diferitelor comunităţi din districtele sud-estice ale judeţului Satu Mare s-a făcut urmând liniile de bază stabilite la câteva zile după conferinţa de la Satu Mare. Întrunirea liderilor locali a avut loc la sediul Partidului Crucilor cu Săgeţi din Baia Mare, la ea participând şi László Endre. Oraşul a fost reprezentat, la început de adjunctul de primar Károly Tamás, dar acesta a fost înlocuit curând de István Rosner, un ajutor al şefului poliţiei, care s-a dovedit mai maleabil. Printre alţii, au fost prezenţi Jenö Nagy, şeful poliţiei; Sándor Vajai, fost secretar general al biroului primarului; Tibor Várhelyi, comandantul unităţii de jandarmi; Gyula Gergely, liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi din Transilvania de Nord; József Haracsek, preşedintele Asociaţiei Baross (o asociaţie virulent antisemită a oamenilor de afaceri creştini).

Ghetoul pentru evreii din oraşul Baia Mare a fost stabilit pe terenurile virane ale Fabricii de sticlă König; evreii aparţinând diferitelor comunităţi din districtele Baia Mare, Şomcuta Mare şi Copalnic Mănăştur au fost cantonaţi în nişte grajduri din Valea Borcutului, aflate la aproximativ două mile de oraş. Adunarea evreilor şi percheziţiile după bunuri de valoare s-au făcut sub comanda lui Jenö Nagy şi Gyula Gergely, cu participarea SS-Hauptsturmführer Franz Abromeit. Ghetoul din Baia Mare cuprindea aproximativ 3.500 de evrei, iar cel din Valea Borcutului, în jur de 2.000. Dintre aceştia din urmă, numai 200 şi-au găsit adăpost în grajduri; ceilalţi au fost cantonaţi sub cerul liber. Comandantul şef al ghetoului a fost Tibor Várhelyi. Evreii din ghetoul de la Baia Mare au fost supuşi torturilor şi metodelor de anchetă obişnuite în toate ghetourile. Printre cei implicaţi în aceste anchete, conduşi de Nagy şi de Várhelyi, au fost Károly Balogh şi László Berentes, asociaţi la Fabrica Phoenix din Baia Mare, ca şi Haracsek, Péter Czeisberger, Zoltán Osváth şi detectivii József Orgoványi, Imre Vajai şi István Bertalan. Răspunderea generală pentru administrarea judeţului îi revenea, la vremea respectivă, lui Barnabás Endrödi, care a fost numit prefect al judeţului Satu Mare de către guvernul Sztójay, la 25 aprilie 1944.

Cei 5.916 evrei din cele două ghetouri au fost deportaţi în două transporturi, între 31 mai şi 5 iunie.

Cei aproximativ 6.000 de evrei din Bistriţa şi din comunităţile judeţului Bistriţa-Năsăud au fost concentraţi la ferma Stamboli, aflată la 2-3 mile de oraş. Aproape 2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau chiar din Bistriţa. Ceilalţi au fost aduşi din comunităţile din districtele Bistriţa de Jos şi Bistriţa de Sus, Năsăud şi Rodna.33

Ghetoizarea evreilor din oraş s-a făcut sub comanda primarului Norbert Kuales şi a şefului poliţiei, Miklós Debreczeni. În alte comunităţi ale judeţului, operaţiunea a fost condusă de László Smolenszki, adjunctul de prefect, şi locotenent-colonelul de jandarmi Ernö Pasztai. Toţi patru participaseră, împreună cu László Endre, la conferinţa din 28 aprilie de la Târgu Mureş.Ghetoul, constând dintr-un număr de barăci şi adăposturi pentru porci, era inadecvat din toate punctele de vedere. Resursele de apă şi hrană au fost, în mare parte, foarte sărace, din cauza comportamentului inacceptabil al lui Heinrich Smolka, cel însărcinat cu asigurarea lor. Printre cei care au cooperat cu Smolka la persecutarea evreilor s-a aflat Gusztáv Órendi, un agent al Gestapo din Bistriţa. Autorităţile poliţieneşti locale au asigurat paza ghetoului cu 25 de jandarmi din Dumitra, trimişi la Bistriţa de colonelul Paksy-Kiss. După 10 mai 1944, prefect al judeţului a fost Kálmán Borbély.

Deportarea celor 5.981 de evrei din Bistriţa a avut loc la 2 şi 6 iunie 1944.

 

Cel mai mare ghetou din Ungaria – cu excepţia celui din Budapesta – a fost cel din Oradea. De fapt, în acest oraş erau două ghetouri: unul pentru evreii din localitate, ce cuprindea 27.000 de persoane, aflat în apropierea Marii sinagogi ortodoxe şi a Pieţei Mari; celălalt, pentru cei aproape 8.000 de evrei aduşi din multele comunităţi rurale ale următoarelor douăsprezece districte: Aleşd, Berettyóújfalu (azi, în Ungaria), Biharkeresztes (azi, în Ungaria), Cefa, Derecske (azi, în Ungaria), Marghita, Oradea, Săcueni, Sălard, Salonta Mare, Sárrét (azi, în Ungaria) şi Valea lui Mihai. Mulţi dintre evreii acestor comunităţi au fost concentraţi în şi în jurul depozitului de lemne Mezey.35

Ghetoul din Oradea era extraordinar de suprapopulat. Evreii din oraş, care constituiau aproape 30 la sută din populaţia localităţii, au fost înghesuiţi pe o suprafaţă care putea adăposti doar a cinsprezecea parte, şi nu a cincea parte din populaţia oraşului. Densitatea era atât de mare încât 14-15 evrei împărţeau o singură cameră. Ca toate celelalte ghetouri, cel din Oradea suferea de pe urma lipsei de alimente; au existat, de asemenea, victime ale măsurilor punitive practicate de o administraţie locală deosebit de sălbatică; adeseori, conducerea antisemită a oraşului întrerupea electricitatea şi apa în ghetou. Mai mult, sub comanda locotenent-colonelului Jenö Péterffy, jandarmii au fost deosebit de sadici la “monetăria” locală, care se afla în Fabrica de bere Dréher, în imediata vecinătate a ghetoului. În interior, ghetoul era administrat de un Consiliu Evreiesc, condus de Sándor Leitner, liderul comunităţii evreilor ortodocşi. Deportarea evreilor a început cu “evacuarea” celor concentraţi în depozitul de lemne Mezey, la 23 mai. Aceasta a fost urmată, la 28 mai, de primul transport care a avut loc chiar din oraş. Ultimul transport a părăsit Oradea la 27 iunie.

În Districtul Jandarmeresc X, aşa-zisa Ţară a Secuilor (Szekler Land), care cuprindea judeţele Mureş-Turda, Ciuc, Odorheiu şi Trei Scaune, evreii au fost plasaţi în trei mari ghetouri: Târgu Mureş, Reghin şi Sfântu Gheorghe.

Concentrarea evreilor din judeţele Ţării Secuilor s-a făcut potrivit hotărârii conferinţei de la Târgu Mureş, din 28 aprilie 1944. Aceasta a fost condusă de László Endre şi i-a reunit pe toţi prefecţii, primarii oraşelor, şefii districtelor şi ofiţerii de rang înalt ai poliţiei şi jandarmeriei din regiune. Aşa cum s-a decis la conferinţă, ghetoul din Târgu Mureş îi cuprindea nu numai pe evreii din oraş, ci şi pe aceia din comunităţile judeţului Odorheiu şi din partea de vest a judeţului Mureş-Turda. Ghetoul din Reghin îi cuprindea pe evreii din comunităţile părţii de est a judeţului Mureş-Turda şi pe cei din sudul judeţului Ciuc. Ghetoul din Sfântu Gheorghe a fost înfiinţat pentru evreii din judeţul Trei Scaune şi din partea de sud a judeţului Ciuc. Ca peste tot, evreii din diferitele comunităţi au fost mai întâi concentraţi în sinagogile locale sau în clădirile aparţinând comunităţii înainte de a fi transferaţi în ghetourile de care aparţineau.

Ghetoul din Târgu Mureş a fost stabilit într-o cărămidărie dezafectată de pe strada Koronkai, pe o suprafaţă de aproximativ 25.000 de metri pătraţi. El se compunea dintr-o clădire mare, cu acoperişul găurit şi podea de ciment; deoarece nu mai era folosită de câţiva ani, aceasta era extrem de insalubră. Populaţia ghetoului se ridica la 7.380 de evrei, dintre care aproximativ 5.500 proveneau chiar din oraş, iar ceilalţi din comunităţile câtorva districte, ca Band, Miercurea Nirajului, Sângeorgiu de Pădure şi Sovata. Printre ei se aflau 276 de evrei din Sfântu Gheorghe şi evreii din Bezidu Nou, descendenţi ai secuilor care se convertiseră la iudaism la începuturile existenţei Principatului Transilvaniei. S-a afirmat că acestor evrei li s-a dat şansa de a scăpa de ghetoizare dacă se declarau maghiari creştini dar, potrivit unor surse, au refuzat. Aproximativ 2.400 de evrei din cei 7.380 prezenţi în cărămidărie, cel mai mare ghetou din zonă, şi-au găsit adăpost în clădirile care serviseră la uscarea cărămizilor; ceilalţi au trebuit să se descurce sub cerul liber. Comandantul ghetoului a fost şeful poliţiei, Géza Bedö; adjunctul său era Dezsö Liptai. Consiliul Evreiesc, care a făcut tot ce a putut ca să uşureze suferinţa evreilor, îi includea pe Samu Ábrahám, Mayer Csengeri, Mór Darvas, Ernö Goldstein, József Helmer, Dezsö Léderer, Jenö Schwimmer, Ernö Singer şi Manón Szofer.

Condiţiile din acest ghetou erau la fel de mizerabile ca peste tot; aprovizionarea cu apă constituind o problemă deosebită. Dr. Ádám Horváth, responsabilul cu sănătatea al oraşului, şi adjunctul său, dr. Mátyás Talos, au fost principalii responsabili pentru dezastrul serviciilor sanitare şi de sănătate din ghetou.

Evreii din Târgul Mureş au fost concentraţi sub comanda generală a primarului Ferenc Májay, care a participat la conferinţa convocată de László Endre. De fapt, Májay a procedat la implementarea instrucţiunilor lui Endre chiar la o zi după conferinţă, când a dispus ca principala sinagogă din oraş să fie transformată în spital improvizat. Unităţile de jandarmerie şi poliţie care au fost direct implicate în procesul de ghetoizare se aflau sub comanda directă a colonelului János Papp, şeful Directoratului Jandarmeriei din cele patru judeţe ale Ţării Secuilor; colonelului János Zalantai, comandantul legiunii de jandarmi din judeţul Mureş-Turda; şi a lui Géza Bedö. Un rol de conducător au avut şi colonelul Géza Körmendi, comandantul unităţilor de honvezi din oraş şi judeţ, şi generalul István Kozma, şeful aşa-numitei Gărzi de Frontieră Secuieşti (Székely Határör), organizaţie paramilitară. Participarea la operaţiuni a comandanţilor honvezilor (forţele armate maghiare) a avut un caracter de excepţie, deoarece unităţile armatei regulate nu au fost, în mod normal, implicate în procesul de ghetoizare. Kozma a declarat că s-a implicat la cererea personală a lui László Endre. Maiorul Schröder, reprezentantul local al Gestapo, a oferit asistenţa tehnică necesară pentru operaţiunea antievreiască.

Cu toată brutalitatea şi eficienţa autorităţilor militar-administrative locale, Paksy-Kiss a găsit nesatisfăcătoare implicarea lor în această operaţiune şi a trimis, pentru a le asista, o unitate specială de jandarmi. Concentrarea evreilor s-a făcut cu ajutorul aripii locale a organizaţiei paramilitare de tineret Levente.

Colaboratorii apropiaţi ai lui Májay la iniţierea şi administrarea măsurilor antievreieşti în Târgu Mureş au fost Ferenc Henner, şeful notarilor de la primărie, şi Ernö Jávor, notar-şef la prefectură. În judeţul Mureş-Turda, concentrarea s-a făcut sub conducerea lui Andor Joós şi Zsigmond Marton, prefectul şi, respectiv, adjunctul prefectului. În judeţul Odorhei şi în oraşul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului, ghetoizarea s-a făcut sub supravegherea generală a prefectului Dezsö Gálfy. Comanda directă în judeţ a fost exercitată de adjunctul de prefect István Bonda şi de către locotenent-colonelul László Kiss, comandantul jandarmeriei din judeţ. În oraşul Sfântu Gheorghe, adunarea evreilor a fost condusă de maiorul Ferenc Filó şi de şeful poliţiei, János Zsigmond.

Ca şi alte ghetouri, cel din Târgu Mureş avea o “comisie de cercetare”, a cărei funcţie era să evalueze petiţiile adresate de evrei, inclusiv cererile pentru statutul de exceptat. Comisia, a cărei atitudine faţă de evrei a fost extrem de negativă, era formată din Májay, Bedö şi colonelul de jandarmi Loránt Bocskor. Şi în Târgu Mureş exista o “monetărie”, aflată într-o mică clădire din interiorul ghetoului. Printre torţionarii care au participat la obţinerea bunurilor de valoare de la evrei au fost Ferenc Sallós, căpitanii Konya şi Pintér, din partea jandarmeriei.

Primul transport a fost trimis către Auschwitz la 27 mai 1944. La 8 iunie, când pleca al treilea transport, 7.549 de evrei fuseseră evacuaţi din acest ghetou local.

Ghetoul din Reghin a fost stabilit într-o cărămidărie total neadecvată, aleasă de primarul Imre Schmidt şi de şeful poliţiei, János Dudás. Ambii au participat, împreună cu László Endre, la conferinţa de la Târgu Mureş din 28 aprilie 1944. În alegerea locului pentru ghetou şi în operaţiunea de adunare a evreilor, ei au fost asistaţi de către maiorul László Komáromi, şeful forţelor de honvezi din Reghin; locotenentul G. Szentpály Kálmán, comandantul unităţii locale de jandarmi, şi de Jenö Csordácsics, consilier la primărie şi “expertul” local în problema evreiască.

Cea mai mare parte a evreilor au fost cazaţi în clădiri fără pereţi, care serviseră la uscarea cărămizilor. Unii s-au văzut obligaţi să rămână sub cerul liber, iar câtorva li s-a permis să locuiască în case situate lângă ghetou, la marginea oraşului. La momentul de vârf, ghetoul număra 4.000 de persoane, dintre care aproximativ 1.400 erau chiar din oraş. Ceilalţi au fost aduşi din partea de est a judeţului Mureş-Turda şi din nordul judeţului Ciuc.40

Evreii din Gheorghieni, judeţul Ciuc, au fost adunaţi sub supravegherea primarului Mátyás Tóth şi a şefului poliţiei, Géza Polánkai. Chiar şi evreii care obţinuseră exceptarea au fost luaţi împreună cu ceilalţi şi duşi în localul şcolii primare, unde percheziţia pentru găsirea bunurilor de valoare era condusă de Béla Ferenczi, membru al departamentului local de poliţie. După trei zile petrecute în localul şcolii, unde nu au primit aproape deloc mâncare, evreii au fost transferaţi în ghetoul din Reghin.41

Ghetoul din Reghin era păzit de poliţia locală şi de o unitate specială formată din 40 de jandarmi din Szeged. Condiţiile din ghetou erau similare celor existente în alte părţi. Percheziţiile pentru găsirea bunurilor de valoare se făceau sub conducerea ofiţerilor de poliţie şi de jandarmerie care păzeau ghetoul şi cu participarea lui Pál Bányai, Balázs Biró, András Fehér şi Istvan Gösi, membri ai unităţilor speciale de anchetă ale jandarmeriei. Pentru a ajuta la anchetarea evreilor din Gheorghieni, Béla Ferenczi a fost solicitat să facă deplasarea de la Gheorghieni la Reghin. La anchetă, Irma Lovas era responsabilă de percheziţiile vaginale. Ghetoul se afla sub conducerea directă a lui János Dudás.

În ghetoul din Sfântu Gheorghe au fost aduşi evreii din localitate, ca şi aceia din micile comunităţi din judeţul Trei Scaune şi din partea de sud a judeţului Ciuc. Populaţia totală a ghetoului era de 850 de persoane.42

Comisia pentru stabilirea amplasamentului ghetoului era formată din Gábor Szentiványi, prefectul judeţului Trei Scaune, care s-a purtat destul de decent cu evreii din zona rurală; Andor Barábas, adjunctul de prefect; István Vincze, şeful poliţiei din Sfântu Gheorghe; locotenent-colonelul Balla, comandantul jandarmilor din judeţul Trei Scaune. Toţi aceştia participaseră, împreună cu László Endre, la conferinţa de la Târgu Mureş. Ghetoizarea celor câteva sute de evrei din oraşul Sfântu Gheorghe a diferit ca procedură faţă de ceea ce s-a întâmplat în alte părţi. La 2 mai 1944, evreilor li s-a cerut de către poliţie să se prezinte a doua zi, la ora 6 dimineaţa, la sediul acesteia, împreună cu toţi membrii de familie. O persoană din fiecare familie a fost lăsată să se întoarcă acasă, însoţită de un poliţist, pentru a lua bunurile esenţiale, admise de autorităţi. După aceea, evreii au fost transferaţi într-o clădire neterminată, care nu avea nici uşi, nici ferestre.

Evreii din judeţul Ciuc, inclusiv cei din Miercurea Ciuc,43 au fost adunaţi sub comanda generală a următorilor: Ernö Gaáli, prefectul judeţului Ciuc; József Abraham, adjunctul prefectului; Gerö Szász, primarul din Miercurea Ciuc; Pál Farkas, şeful poliţiei oraşului; locotenent-colonelul Tivadar Lóhr, comandantul jandarmilor din Miercurea Ciuc. Ca şi responsabilii oraşului şi ai judeţului Trei Scaune, şi aceşti oficiali participaseră la întâlnirea de la Târgu Mureş, cu László Endre. Condiţiile din ghetoul de la Sf. Gheorghe, care se afla sub comanda directă a unui ofiţer SS neidentificat, erau dure. Evreii din acest ghetou au fost transferaţi în ghetoul de la Reghin după o săptămână.

 

Deşi, din punct de vedere geografic, judeţul Maramureş făcea parte din Transilvania de Nord, pentru scopurile dezevreizării a fost considerat parte a Ruteniei Carpatice şi a nord-estului Ungariei. Deoarece cuprindea una dintre cele mai mari concentrări de evrei ortodocşi şi hasidici din Ungaria, oficialii germani şi maghiari au fost deosebit de preocupaţi de curăţarea acestei zone de evrei.

Detaliile măsurilor antievreieşti aplicate în judeţul Maramureş, ca şi în Rutenia Carpatică în întregimea ei, au fost adoptate la conferinţa de la Munkács, din 12 aprilie 1944. Judeţul Maramureş şi municipalitatea din Sighetu Marmaţiei au fost reprezentate la această conferinţă de László Illinyi, adjunctul de prefect; Sándor Gyulafalvi Rednik, primarul Sighetului Marmaţiei; Lajos Tóth, şeful poliţiei; colonelul Zoltán Agy, comandantul legiunii locale de jandarmi; şi colonelul Sárvári, comandantul Districtului Jandarmeresc IV. În dimi-neaţa zilei de 15 aprilie, László Illinyi a convocat o întrunire la Sighetu Marmaţiei cu înalţii oficiali ai judeţului pentru a discuta detaliile procesului de ghetoizare, inclusiv alegerea amplasamentelor ghetourilor. În aceeaşi după-amiază, Lajos Tóth a prezidat o întrunire a şefilor jandarmeriei din Sighetu Marmaţiei, la care s-au trecut în revistă detaliile operaţiunii. Această întrunire a stabilit şi cele 20 de comisii responsabile de adunarea evreilor. Din fiecare comisie făceau parte un ofiţer de poliţie, unul de jandarmi şi un reprezentant al serviciilor civile.

Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost stabilit în două secţiuni periferice ale oraşului, locuite iniţial de categoriile cele mai sărace ale evreimii. În ghetou s-au aflat peste 12.000 de evrei, dintre care puţin peste 10.000 proveneau chiar din oraş. Ceilalţi au fost aduşi din multe sate cu populaţie majoritar românească aflate în cuprinsul districtelor Dragomireşti, Maramureş, Ocna Şugatag, Ökörmezö (azi în Ucraina), Rahó (azi, în Ucraina), Técsö (azi, în Ucraina) şi Vişeu de Sus.45

Ghetoul era extrem de aglomerat, aproape fiecare cameră din fiecare clădire, inclusiv pivniţele şi podurile, fiind locuită de 15 până la 24 de persoane. Ferestrele clădirilor de la marginea ghetoului au fost vopsite în alb, pentru a-i împiedica pe locuitorii ghetoului să comunice cu ne-evreii. Pentru a asigura izolarea ghetoului, acesta a fost încercuit cu sârmă ghimpată şi păzit nu numai de poliţia locală, ci şi de o unitate specială formată din 50 de jandarmi, aduşi din Miskolc, sub comanda colonelului Sárvári. Comandantul ghetoului era Lajos Tóth. Adjunctul său era József Konyuk, şeful pompierilor din localitate. Ghetoul se afla sub autoritatea generală a lui Sándor Gyulafalvi Rednik, al cărui consilier expert pe probleme evreieşti era Ferenc Hullmann. Hullmann a fost acela care a respins practic, toate cererile înaintate de Consiliul Evreiesc prin care se solicita îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru locuitorii ghetoului.

Consiliul Evreiesc era format din rabinul Samu Danzig, Lipót Joszovits, Jenö Keszner, Ferenc Krausz, Mór Jakobovits şi Ignátz Vogel.

Ca în toate celelalte ghetouri, şi la Sighetu Marmaţiei exista o „monetărie”, în care evreii erau torturaţi pentru a spune unde şi-au ascuns bunurile de valoare. Echipa de torţionari era formată din Tóth, Sárvári, János Fejér, comisar de poliţie, şi József Konyuk. Pe perioada măsurilor antievreieşti, şeful judeţului Maramureş era László Szaplonczai, un membru de frunte al Partidului Renaşterii Maghiare (Magyar Megújulás Pártja) al lui Béla Imrédy.

Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost printre primele lichidate după începerea deportării în masă, la 15 mai 1944, prin evacuarea a 12.849 de evrei, în patru transporturi, care au plecat din oraş la 16 şi la 22 mai. Câţiva evrei, printre care şi medici, care au fost prinşi după plecarea transporturilor, au fost deportaţi din ghetoul de la Aknaszlatina. Acest ghetou, în care se aflau 3.317 evrei din satele învecinate, a fost lichidat la 25 mai.46

Au mai existat alte două ghetouri în judeţul Maramureş. Cel din Ökörmezö, în care se aflau 3.052 de evrei, a fost lichidat la 17 mai. Un ghetou mult mai mare a funcţionat pentru scurtă vreme la Vişeu de Sus.47 Evreii de aici au fost transportaţi cu trenul la Vişeu de Jos, unde s-au alăturat evreilor din localităţile învecinate.48 Un total de 12.079 de persoane au fost deportate de la Vişeu de Jos şi Vişeu de Sus, în patru transporturi, în intervalul 19-25 mai 1944.

The first and biggest mass-murder was carried out on 27-28 August, 1941 (4-5 Elul 5701), near the city of Kamenetz-Podolsk. In those two days, 23,600 Jews were killed, most of them Hungarian Jews (14,000-16,000) and the rest local Polish Jews. As the researchers of the Holocaust point out, the Kamenetz-Podolsk massacre was the first mass action in the “final Solution” of the Nazis, and the number of its victims reached 5 figures. Eye-witnesses reported that the perpetrators made no effort to hide their deeds from the local population. The Rabbi of Munkacs, Rabbi Baruch Rabinowitz, who was among the deportees (and only by powerful intercession was returned to Hungary), described his path of suffering to a Yad Vashem interviewer; This interview was recorded and transcribed and is found in the Yad Vashem Archives (03/3822).

Rabbi Rabinowitz suggested the possibility that the Nazis purposely did not hide their actions, in order to test the reaction of the Allies. And when this reaction failed to come – as is known to all of us – those in charge of the killings concluded (and to our sorrow, rightly so) that Jewish blood is free for the shedding, there being no one to protect or to avenge its spilling. Those responsible for the annihilation of the Jewish People continued to carry out the slaughter with even greater vigor and according to the detailed plan of the “final solution”.

Not all the deported Hungarian Jews – and the Jews of Marmaros among them – reached Kamenetz-Podolsk. The great majority of them were, however, brought to this city’s ghetto, which was being erected in the summer of 1941. Before gathering the Jews into the ghetto, the Jews of Hungary were spread out among the Jews of Kamanetz-Podolsk and the nearby towns. As the survivors relate, the Hungarian Jews were received with open arms and the local Jews shared their meager bread-crusts and their living-quarters with them. The public buildings as well, synagogues and schools were made available to the deportees by the local Polish Jews.

When the ghetto was established, tens of thousands of Jews from the city and the entire area were concentrated there. The Hungarian Jews were also placed in the ghetto. As was already stated, the overwhelming majority of the Jews of the ghetto were murdered at the end of August, 1941. This was done slyly. They were told that it was decided to remove the Jews from Kamenetz-Podolsk and that they have to be taken elsewhere. Surrounded by Hungarian soldiers from the pioneer unit, German S.S. men, and Ukrainian troops, they were led 15 kilometers on foot over an area strewn with bomb-craters. They were commanded to undress and group by group were placed into the cross-fire of machine-guns. Many were buried alive.

Facebook Instagram Youtube Tripadvisor

©2023. A.M.H.N. All Rights Reserved.

Admin: InfoAD IT